Sunniții și Șiiții: Țări, Istoric și Impact

Sunnism vs. Shiaism⁚ Countries, History, and Impact

Diviziunea dintre sunniți și șiiți, două dintre cele mai mari ramuri ale Islamului, este una dintre cele mai importante fracturi din istoria religiei. Această diviziune are rădăcini adânci în istoria timpurie a Islamului și continuă să aibă un impact semnificativ asupra lumii musulmane, precum și asupra relațiilor internaționale.

Introducere

Islamul, a doua religie ca număr de adepți la nivel mondial, este caracterizat de o diversitate internă semnificativă. Una dintre cele mai importante diviziuni din cadrul Islamului este cea dintre sunniți și șiiți, două ramuri cu origini comune, dar cu interpretări distincte ale unor aspecte fundamentale ale credinței. Această diviziune, care datează din secolul al VII-lea, a avut implicații profunde asupra istoriei lumii musulmane, modelând relațiile inter-religioase, influențând dinamica politică și socială a multor regiuni și contribuind la apariția unor conflicte violente.

Istoria Diviziunii

Diviziunea dintre sunniți și șiiți își are rădăcinile în evenimentele care au urmat morții Profetului Muhammad în anul 632 d.Hr. După moartea sa, a apărut o dispută aprinsă cu privire la succesiunea sa la conducerea comunității musulmane. Sunniții au susținut că succesorul legitim al lui Muhammad ar trebui să fie ales de către comunitate, în timp ce șiiții au susținut că succesorul legitim ar trebui să fie un membru al familiei lui Muhammad, mai precis Ali, ginerele și vărul său. Această dispută fundamentală a dus la formarea celor două ramuri majore ale Islamului, fiecare cu propriile sale interpretări ale doctrinei și practicilor religioase.

Originile Conflictului

Conflictul dintre sunniți și șiiți își are rădăcinile în evenimentele care au urmat morții Profetului Muhammad în anul 632 d.Hr. După moartea sa, a apărut o dispută aprinsă cu privire la succesiunea sa la conducerea comunității musulmane. Sunniții au susținut că succesorul legitim al lui Muhammad ar trebui să fie ales de către comunitate, în timp ce șiiții au susținut că succesorul legitim ar trebui să fie un membru al familiei lui Muhammad, mai precis Ali, ginerele și vărul său. Această dispută fundamentală a dus la formarea celor două ramuri majore ale Islamului, fiecare cu propriile sale interpretări ale doctrinei și practicilor religioase.

Succesiunea Profetului Muhammad

După moartea Profetului Muhammad, comunitatea musulmană a fost confruntată cu o problemă crucială⁚ cine urma să preia conducerea? Sunniții au susținut că succesorul legitim ar trebui să fie ales de către comunitate, printr-un proces de consultare și alegere. Această abordare a dus la alegerea lui Abu Bakr, un companion apropiat al lui Muhammad, ca prim calif. În schimb, șiiții au susținut că succesorul legitim ar trebui să fie Ali, ginerele lui Muhammad și vărul său, considerat de ei ca fiind cel mai apropiat de profet din punct de vedere spiritual și politic. Ei au argumentat că Ali era desemnat de către profet însuși ca succesor, deși nu există dovezi clare în acest sens. Această dispută a marcat începutul diviziunii dintre sunniți și șiiți, care a continuat să se adâncească de-a lungul secolelor.

Diferențele Teologice

Diviziunea dintre sunniți și șiiți se bazează pe o serie de diferențe teologice fundamentale, care au rădăcini în interpretarea diferită a Coranului și a Sunnei (tradiția profetului Muhammad). Una dintre cele mai importante diferențe este legată de conceptul de Imamat. Sunniții cred că califatul ar trebui să fie ales de către comunitate, în timp ce șiiții susțin că Imamatul este o funcție divină, transmisă de la profet la succesorii săi desemnați. Această diferență de opinie a condus la o serie de controverse cu privire la legitimitatea conducătorilor musulmani și la interpretarea anumitor texte religioase. De asemenea, există diferențe în ceea ce privește interpretarea anumitor aspecte ale legii islamice (sharia) și a rolului clerului în societate.

Succesiunea Imamatului

O diferență fundamentală dintre sunniți și șiiți se referă la succesiunea Imamatului, rolul de lider spiritual și politic al comunității musulmane. Sunniții cred că Imamatul ar trebui să fie ales de către comunitate, printr-un proces democratic sau printr-un consiliu de lideri religioși. Ei recunosc primii patru califi drept succesori legitimi ai profetului Muhammad⁚ Abu Bakr, Umar ibn al-Khattab, Uthman ibn Affan și Ali ibn Abi Talib. În schimb, șiiții consideră că Imamatul este o funcție divină, transmisă de la profet la succesorii săi desemnați. Ei recunosc pe Ali ibn Abi Talib ca fiind primul Imam, urmat de cei doisprezece urmași ai săi, considerați a fi singurii lideri legitimi ai comunității musulmane. Această diferență de opinie a condus la o serie de controverse și la o divizare profundă între cele două ramuri ale Islamului.

Interpretarea Coranului și a Sunnei

O altă diferență semnificativă dintre sunniți și șiiți constă în interpretarea Coranului și a Sunnei, tradiția profetului Muhammad. Sunniții se bazează pe o interpretare literală a Coranului și a Sunnei, considerând că acestea conțin toate răspunsurile necesare pentru a trăi o viață religioasă corectă. Ei acordă o importanță deosebită Hadith-urilor, relatărilor despre cuvintele și faptele profetului, colectate de către savanți musulmani. În schimb, șiiții acordă o mai mare importanță rațiunii și interpretării spirituale a Coranului și a Sunnei. Ei susțin că interpretarea trebuie să fie adaptată la contextul social și istoric al timpului, iar că Imamii au dreptul și responsabilitatea de a interpreta textele sacre pentru comunitate. Această diferență de abordare a textului sacru a dus la o diversitate de interpretări și practici religioase, contribuind la diferențele dintre cele două ramuri ale Islamului.

Diferențele Politice

Pe lângă diferențele teologice, există și diferențe politice semnificative între sunniți și șiiți. Aceste diferențe se reflectă în modul în care cele două ramuri ale Islamului privesc rolul statului în societate și în relația dintre religie și politică. Sunniții, în general, susțin o separare clară între religie și politică, considerând că statul trebuie să fie condus de un lider secular ales prin vot sau prin succesiune dinastică. Ei consideră că califul, liderul musulmanilor, ar trebui să fie ales de către comunitate și să nu fie neapărat un descendent al profetului Muhammad. În schimb, șiiții consideră că statul trebuie să fie condus de un Imam, un descendent al profetului Muhammad, care are autoritate religioasă și politică. Ei cred că Imamul este numit de Dumnezeu și că are dreptul de a conduce comunitatea musulmană în toate aspectele vieții, atât religioase, cât și politice. Această diferență fundamentală de viziune asupra rolului statului și al liderului religios a dus la o serie de conflicte politice de-a lungul istoriei Islamului.

Relația Statului și a Religiei

O diferență crucială între sunniți și șiiți se regăsește în viziunea lor asupra relației dintre stat și religie. Sunniții, în general, susțin o separare clară între cele două, considerând că statul trebuie să fie condus de un lider secular, ales prin vot sau prin succesiune dinastică. Ei cred că califul, liderul musulmanilor, ar trebui să fie ales de către comunitate și să nu fie neapărat un descendent al profetului Muhammad. În schimb, șiiții consideră că statul trebuie să fie condus de un Imam, un descendent al profetului Muhammad, care are autoritate religioasă și politică. Ei cred că Imamul este numit de Dumnezeu și că are dreptul de a conduce comunitatea musulmană în toate aspectele vieții, atât religioase, cât și politice. Această diferență fundamentală de viziune a dus la o serie de conflicte politice de-a lungul istoriei Islamului, reflectând o divergență profundă în modul în care cele două ramuri ale Islamului privesc rolul statului și al liderului religios în societate.

Influența Clerului

Diferențele teologice dintre sunniți și șiiți se reflectă și în modul în care ei privesc rolul clerului în societate. În cadrul sunnismului, clerul are un rol important în interpretarea Coranului și a Sunnei, dar nu deține o autoritate absolută. Clerul sunnit este format din diverse grupuri, inclusiv imami, șeici și mufti, care au diverse grade de influență. În schimb, în cadrul șiiismului, clerul are un rol mult mai important, fiind considerat ca reprezentant al lui Allah pe pământ. Clerul șiitic, format din ayatollah și marja, are o autoritate mai mare, influențând în mod semnificativ viața politică și socială a comunităților șiițe. Această diferență în modul în care cele două ramuri ale Islamului privesc rolul clerului a dus la o serie de conflicte interne, reflectând o divergență profundă în modul în care ele privesc relația dintre autoritatea religioasă și cea seculară.

Distribuția Globală

Diviziunea dintre sunniți și șiiți are o distribuție geografică semnificativă, influențând în mod direct dinamica politică și socială a lumii musulmane. Majoritatea țărilor din Orientul Mijlociu și Africa de Nord sunt dominate de populații sunnite, cu o minoritate semnificativă de șiiți. Țările cu majoritate sunnită includ Arabia Saudită, Egipt, Siria (înainte de războiul civil), Irak (înainte de războiul civil) și Iordania. În schimb, șiiții sunt majoritari în Iran, Irak (după războiul civil), Bahrain și Liban. Există și minorități șiițe semnificative în alte țări, cum ar fi Pakistan, India și Afganistan. Această distribuție geografică a sunniților și șiiților are implicații semnificative pentru relațiile interstatale, dinamica regională și evenimentele geopolitice din Orientul Mijlociu și dincolo de el.

Țările cu Majoritate Sunni

Sunniții reprezintă majoritatea populației în numeroase țări din întreaga lume, cu o prezență dominantă în Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Printre cele mai importante țări cu majoritate sunnită se numără Arabia Saudită, Egipt, Siria (înainte de războiul civil), Irak (înainte de războiul civil), Iordania, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman, Qatar, Maroc, Algeria, Tunisia și Libia. Aceste țări, cu o populație sunnită majoritară, au o influență semnificativă asupra lumii musulmane, atât din punct de vedere politic, cât și cultural. Influența lor se extinde și în afara granițelor lor, având un impact asupra relațiilor interstatale, a evenimentelor geopolitice și a dinamicii regionale în Orientul Mijlociu și dincolo de el.

Țările cu Majoritate Shia

În ciuda faptului că sunt mai puțini numeric decât sunniții, șiiții au o prezență semnificativă în mai multe țări din lume. Iranul este singurul stat cu o populație majoritar șiiță, unde șiiții reprezintă aproximativ 90% din populație. Alte țări cu o populație șiiță semnificativă includ Irakul, unde șiiții reprezintă aproximativ 60% din populație, Bahrain, unde șiiții reprezintă aproximativ 70% din populație, și Libanul, unde șiiții formează un procent semnificativ al populației. Prezența șiiților în aceste țări are implicații geopolitice majore, influențând relațiile interstatale, dinamica regională și echilibrul de putere în Orientul Mijlociu.

Conflicte Sectarian

Diviziunea dintre sunniți și șiiți a fost o sursă de conflict și tensiune în multe părți ale lumii musulmane, în special în Orientul Mijlociu. În Irak, de exemplu, tensiunile sectarian au escaladat într-un război civil violent după invazia americană din 2003, alimentând violența și instabilitatea în țară. În Siria, conflictul civil care a izbucnit în 2011 a fost parțial alimentat de tensiunile sectarian, cu regimul lui Bashar al-Assad, susținut de Iranul șiitic, confruntându-se cu o opoziție majoritar sunnită. În Liban, tensiunile sectarian au fost o constantă în politica țării, influențând structura politică și relațiile dintre grupurile religioase.

Irak

Irakul, cu o populație predominant musulmană, a fost scena unor conflicte sectarian intense în urma invaziei americane din 2003. Înainte de invazie, populația sunnită deținea o poziție dominantă în societate și în guvern, în timp ce populația șiitică, mai numeroasă, era marginalizată. Invazia a dus la o instabilitate politică și socială, ceea ce a permis grupurilor militante sunnite și șiițe să se înarmeze și să se confrunte. Deși violența sectară a scăzut semnificativ după 2008, tensiunile dintre sunniți și șiiți rămân o provocare majoră pentru stabilitatea Irakului. Această tensiune a fost alimentată de o serie de factori, inclusiv discriminarea percepută a populației sunnite de către guvernul șiitic, precum și de intervenția Iranului în politica irakiană.

Siria

Conflictul din Siria, care a izbucnit în 2011, a fost exacerbat de diviziunile dintre sunniți și șiiți. Regimul lui Bashar al-Assad, care aparține minorității alavite, o ramură a șiiților, a fost acuzat de discriminarea sunniților, care reprezintă majoritatea populației siriene. Rebeliunea împotriva regimului a atras sprijin din partea unor grupuri sunnite, inclusiv din partea unor grupuri jihadiste, precum ISIS. Intervenția Iranului, un susținător al regimului Assad, a adus și mai multă combustibil conflictului, întrucât Iranul a trimis miliții șiițe pentru a lupta alături de forțele guvernamentale. Conflictul din Siria a devenit o luptă proxy între sunniți și șiiți, cu implicații regionale și globale semnificative.

Liban

Libanul este un stat multiconfesional, cu o populație diversă, inclusiv sunniți, șiiți, creștini și druzi. Diviziunile sectariene au fost o caracteristică definitorie a politicii libaneze de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Conflictul dintre sunniți și șiiți a fost o sursă majoră de instabilitate în Liban, culminând cu războiul civil din 1975-1990. După război, un acord politic a fost negociat pentru a împărți puterea între diferitele confesiuni, cu o cotă de președinte pentru un creștin maronit, o cotă de prim-ministru pentru un sunnit și o cotă de președinte al parlamentului pentru un șiiț. Cu toate acestea, diviziunile sectariene persistă, iar Libanul rămâne vulnerabil la tensiunile regionale și globale.

Implicații Geopolitice

Diviziunea sunnit-șiită are implicații geopolitice profunde, influențând relațiile dintre state și dinamica regională. Rivalitatea dintre Iran, o putere regională șiiță, și Arabia Saudită, o putere regională sunnită, este un factor major de instabilitate în Orientul Mijlociu. Susținerea Iranului pentru grupurile șiițe din Irak, Siria și Liban, precum și implicarea Arabiei Saudite în Yemen, au intensificat tensiunile sectariene, contribuind la conflicte armate și la o creștere a instabilității. Rivalitatea sunnit-șiită influențează, de asemenea, dinamica regională, creând alianțe și polarizare între state, cu implicații semnificative pentru securitatea globală.

Relația Iran-Arabia Saudită

Relația dintre Iran și Arabia Saudită este marcată de o rivalitate profundă, alimentată de diferențele religioase, politice și geostrategice. Iranul, cu o populație majoritar șiiță, este considerat liderul lumii șiițe, în timp ce Arabia Saudită, cu o populație majoritar sunnită, este considerată liderul lumii sunnite. Această rivalitate se manifestă prin sprijinul acordat de Iran unor grupuri șiițe din regiune, precum Hezbollah din Liban și Houthi din Yemen, și prin sprijinul acordat de Arabia Saudită unor grupuri sunnite, precum armata siriană liberă și grupuri sunnite din Irak. Rivalitatea dintre cele două puteri a dus la o intensificare a tensiunilor regionale, la o creștere a instabilității și la o amenințare la adresa securității globale.

Tensiunile Regionale

Diviziunea sunni-șiiță a alimentat tensiuni regionale semnificative în Orientul Mijlociu și dincolo de acesta. Conflictele din Irak, Siria și Yemen au fost exacerbate de diviziunile sectariene, iar grupurile extremiste au exploatat aceste tensiuni pentru a recruta membri și a-și promova agendele violente. Tensiunile dintre Iran și Arabia Saudită au contribuit la o creștere a instabilității în regiune, iar sprijinul acordat de ambele țări unor grupuri armate a dus la escaladarea conflictelor existente. Diviziunea sunni-șiiță a devenit un factor important în relațiile internaționale, determinând intervenția unor puteri externe în conflictele regionale.

Impactul Global

Diviziunea sunni-șiiță a avut un impact global profund, influențând relațiile internaționale, securitatea globală și identitatea culturală și religioasă. Conflictele sectariene din Orientul Mijlociu au creat un teren fertil pentru terorism și extremism, cu grupuri precum ISIS exploatând diviziunile pentru a recruta membri și a-și promova agendele violente. Tensiunile sectariene au contribuit la o creștere a islamofobiei și au dus la stigmatizarea musulmanilor în multe părți ale lumii. În același timp, diviziunea sunni-șiiță a afectat identitatea culturală și religioasă a musulmanilor, determinând o creștere a sentimentului de apartenență la sectă și o scădere a unității musulmane.