Teoria Tensiunii și Devianta

Teoria Tensiunii și „Devianta”

Teoria tensiunii, cunoscută și ca teoria anomiei, este o perspectivă sociologică care explică de ce indivizii se angajează în comportamente deviante.

Introducere

Teoria tensiunii, cunoscută și sub denumirea de teoria anomiei, este un cadru teoretic în sociologie care încearcă să explice de ce indivizii se angajează în comportamente deviante. Această teorie, dezvoltată inițial de sociologul american Robert K. Merton, se concentrează pe relația dintre structurile sociale, aspirațiile culturale și comportamentele deviante. Teoria tensiunii susține că atunci când există o discrepanță semnificativă între obiectivele culturale acceptate și mijloacele instituționalizate de a le atinge, indivizii pot experimenta o stare de tensiune sau anomie, ceea ce poate duce la comportamente deviante.

Această teorie a devenit una dintre cele mai influente perspective din sociologia criminalității și a devianței, oferind o explicație cuprinzătoare pentru o gamă largă de comportamente deviante, de la infracțiuni minore până la infracțiuni grave. Teoria tensiunii a fost aplicată într-o varietate de contexte sociale, inclusiv în studiul criminalității în rândul tinerilor, al sărăciei, al inegalității sociale și al altor forme de comportament deviant.

Conceptele Cheie ale Teoriei Tensiunii

Teoria tensiunii se bazează pe o serie de concepte cheie care sunt interconectate și contribuie la înțelegerea relației dintre structura socială și comportamentul deviant. Aceste concepte includ⁚

• Devianta⁚ Comportamentul care se abate de la normele sociale acceptate. Devianta poate varia de la infracțiuni minore, cum ar fi încălcarea regulilor de circulație, la infracțiuni grave, cum ar fi omorul.
• Anomie⁚ O stare de dezordine socială sau lipsă de norme sociale clare. Anomia apare atunci când există o discrepanță semnificativă între obiectivele culturale acceptate și mijloacele instituționalizate de a le atinge.
• Tensiunea Socială⁚ Presiunea sau stresul pe care indivizii îl experimentează atunci când se confruntă cu o discrepanță între obiectivele culturale și mijloacele instituționalizate de a le atinge. Tensiunea socială poate duce la comportamente deviante ca o modalitate de a face față acestei presiuni.

Aceste concepte sunt interconectate și contribuie la explicarea modului în care structura socială poate crea condiții care favorizează comportamentul deviant.

Devianta

În contextul teoriei tensiunii, devianta este definită ca orice comportament care se abate de la normele sociale acceptate. Această definiție este relativă, deoarece normele sociale variază în funcție de cultură, timp și spațiu. Un act considerat deviant într-o anumită societate poate fi acceptat sau chiar apreciat în alta.

Teoria tensiunii se concentrează pe devianta ca o reacție la tensiunea socială experimentată de indivizi care se confruntă cu o discrepanță între obiectivele culturale și mijloacele instituționalizate de a le atinge. Această tensiune poate duce la comportamente deviante ca o modalitate de a face față presiunii și frustrației.

Exemple de comportamente deviante includ infracțiuni, consumul de droguri, violența, prostituția, dar și comportamente mai puțin grave, cum ar fi încălcarea regulilor de circulație sau purtarea unor haine considerate neconvenționale.

Anomie

Anomia, un concept central al teoriei tensiunii, se referă la o stare de dezordine socială caracterizată prin slăbirea sau absența normelor sociale. În condiții de anomie, indivizii se confruntă cu o lipsă de direcție și orientare, ceea ce poate duce la comportamente deviante. Această stare de dezordine socială poate fi cauzată de factori sociali, cum ar fi schimbări rapide, inegalitate socială, instabilitate economică sau lipsa de coeziune socială.

Anomia se manifestă printr-o discrepanță între obiectivele culturale și mijloacele instituționalizate de a le atinge. Atunci când indivizii nu pot atinge obiectivele culturale prin mijloacele acceptate, pot experimenta frustrare și pot căuta modalități alternative, inclusiv comportament deviant, pentru a-și satisface aspirațiile.

În esență, anomia creează un mediu propice pentru devianta, deoarece slăbește controlul social și reduce presiunea conformismului, oferind indivizilor o mai mare libertate de a se abate de la norme.

Tensiunea Socială

Tensiunea socială, un concept esențial al teoriei tensiunii, se referă la presiunea pe care o simt indivizii atunci când se confruntă cu o discrepanță între obiectivele culturale și mijloacele instituționalizate de a le atinge. Această discrepanță poate crea frustrare, dezamăgire și un sentiment de lipsă de oportunitate, ceea ce poate duce la comportamente deviante.

Tensiunea socială poate apărea în diverse contexte, cum ar fi inegalitatea socială, diferențele de statut, lipsa de acces la resurse, discriminarea și competiția socială. Atunci când indivizii se confruntă cu o discrepanță semnificativă între aspirațiile lor și posibilitățile lor reale, ei pot experimenta o presiune considerabilă pentru a găsi modalități de a-și satisface nevoile și dorințele.

Tensiunea socială poate fi considerată un factor crucial în explicarea deviantei, deoarece creează un context propice pentru ca indivizii să caute alternative la mijloacele convenționale, inclusiv comportamente ilegale sau antisociale.

Originile Teoriei Tensiunii

Teoria tensiunii își are rădăcinile în lucrările sociologului francez Émile Durkheim, care a introdus conceptul de anomie în secolul al XIX-lea. Durkheim a susținut că anomia este o stare de dezordine socială caracterizată prin slăbirea normelor și valorilor sociale, ceea ce duce la o creștere a deviantei. Anomia apare atunci când există o discrepanță între obiectivele culturale și mijloacele instituționalizate de a le atinge.

Teoria tensiunii a fost ulterior dezvoltată de sociologul american Robert K. Merton, care a extins conceptul de anomie și a propus o tipologie a adaptărilor la tensiunea socială; Merton a argumentat că devianta nu este o consecință a naturii umane, ci mai degrabă o reacție la structura socială și la inegalitățile sociale.

Merton a susținut că presiunea socială pentru a atinge obiectivele culturale, în absența mijloacelor instituționalizate de a le atinge, poate duce la comportamente deviante. El a identificat cinci moduri principale de adaptare la tensiunea socială, care vor fi prezentate în detaliu în secțiunea următoare.

Robert K. Merton și Teoria Tensiunii

Robert K. Merton, un sociolog american proeminent, a jucat un rol crucial în dezvoltarea Teoriei Tensiunii, adaptând și extinzând conceptul de anomie introdus de Émile Durkheim. În lucrarea sa din 1938, “Social Structure and Anomie”, Merton a propus o teorie detaliată a deviantei, care a devenit cunoscută sub numele de Teoria Tensiunii.

Merton a argumentat că devianta nu este o consecință a naturii umane, ci mai degrabă o reacție la structura socială și la inegalitățile sociale. El a susținut că presiunea socială pentru a atinge obiectivele culturale, în absența mijloacelor instituționalizate de a le atinge, poate duce la comportamente deviante. Merton a identificat cinci moduri principale de adaptare la tensiunea socială, pe care le-a numit „modalități de adaptare”.

Aceste modalități de adaptare sunt⁚ conformismul, inovația, ritualismul, retragismul și rebeliunea. Fiecare dintre aceste modalități de adaptare reprezintă o combinație diferită de acceptare sau respingere a obiectivelor culturale și a mijloacelor instituționalizate de a le atinge. Teoria lui Merton a oferit o perspectivă valoroasă asupra factorilor sociali care contribuie la devianta și a contribuit la dezvoltarea sociologiei criminale.

Mecanismele de Adaptare la Tensiunea Socială

Conform teoriei tensiunii, oamenii se adaptează la tensiunea socială prin diverse mecanisme, în funcție de valorile și atitudinile lor individuale. Merton a identificat cinci moduri principale de adaptare, fiecare reflectând o combinație diferită de acceptare sau respingere a obiectivelor culturale și a mijloacelor instituționalizate de a le atinge.

Conformismul reprezintă acceptarea atât a obiectivelor culturale, cât și a mijloacelor instituționalizate de a le atinge. Inovația implică acceptarea obiectivelor culturale, dar respingerea mijloacelor instituționalizate, apelând la mijloace ilegale sau neconvenționale pentru a obține succesul. Ritualismul implică respingerea obiectivelor culturale, dar acceptarea mijloacelor instituționalizate, concentrându-se pe respectarea regulilor și a procedurilor, chiar dacă succesul este improbabil.

Retragismul implică respingerea atât a obiectivelor culturale, cât și a mijloacelor instituționalizate, retragându-se din societate și abandonând aspirațiile sociale. Rebeliunea implică respingerea atât a obiectivelor culturale, cât și a mijloacelor instituționalizate, dar cu o încercare de a înlocui sistemul existent cu unul nou, bazat pe valori și norme alternative.

Conformismul

Conformismul reprezintă adaptarea cea mai comună și acceptată social, caracterizată prin acceptarea atât a obiectivelor culturale, cât și a mijloacelor instituționalizate de a le atinge. Această adaptare este considerată a fi “normală” și este promovată de societate. Indivizii conformiști cred în sistemul social și se străduiesc să obțină succesul prin mijloace legitime, cum ar fi educația, munca grea și respectarea legilor.

Exemple de conformism includ studenții care se străduiesc să obțină o diplomă universitară, angajații care muncesc din greu pentru a avansa în carieră sau cetățenii care respectă legile și contribuie la bunăstarea societății. Conformismul este esențial pentru menținerea stabilității sociale, deoarece asigură o anumită predictibilitate și ordine în societate.

Totuși, conformismul poate fi criticat pentru că poate perpetua inegalitățile sociale și poate suprima inovația. De asemenea, poate duce la o acceptare pasivă a status quo-ului, chiar dacă acesta este injust sau ineficient.

Inovația

Inovația este o adaptare caracterizată prin acceptarea obiectivelor culturale, dar respingerea mijloacelor instituționalizate de a le atinge. Indivizii inovatori doresc să obțină succesul, dar aleg să utilizeze mijloace ilegale sau neconvenționale pentru a-și atinge scopurile. Această adaptare este adesea asociată cu criminalitatea și delincvența, dar poate include și comportamente mai puțin grave, cum ar fi fraudarea examenelor sau utilizarea unor metode ilegale pentru a obține un avantaj financiar.

Exemple de inovație includ dealerii de droguri, hoții, escrocii sau cei care se angajează în fraude financiare. Ei acceptă scopul cultural al bogăției și succesului material, dar aleg să folosească metode ilegale pentru a-l obține. Inovația este o adaptare care poate fi periculoasă pentru societate, deoarece poate genera instabilitate socială și poate submina încrederea în instituțiile sociale.

Totuși, inovația poate fi și o sursă de schimbare socială, deoarece poate provoca sistemul social existent și poate duce la apariția unor noi norme și valori.

Ritualismul

Ritualismul reprezintă o adaptare la tensiunea socială în care indivizii renunță la obiectivele culturale, dar se conformează mijloacelor instituționalizate. Acești indivizi nu se străduiesc să obțină succes material sau statut social, ci se concentrează pe respectarea normelor și a regulilor sociale. Ei pot fi considerați „conformiști” în sensul că respectă regulile, dar nu sunt motivați de aspirații sau ambiții personale.

Exemple de ritualism includ funcționarii publici care se concentrează pe respectarea procedurilor birocratice, chiar dacă acestea sunt ineficiente, sau angajații care se dedică muncii lor, dar nu aspiră la promovare sau la o carieră de succes. Ritualismul poate fi o adaptare defensivă la tensiunea socială, deoarece permite indivizilor să evite frustrarea asociată cu eșecul de a atinge obiectivele culturale. Totuși, ritualismul poate duce la o lipsă de inovație și creativitate, precum și la o stagnare socială.

Această adaptare poate fi caracterizată printr-un sentiment de dezamăgire și o lipsă de entuziasm față de viața socială.

Retragismul

Retragismul reprezintă o adaptare la tensiunea socială în care indivizii renunță atât la obiectivele culturale, cât și la mijloacele instituționalizate. Acești indivizi se retrag din societatea dominantă și se izolează de presiunile sociale. Ei pot fi considerați „rebeli” în sensul că resping atât valorile, cât și normele sociale.

Exemple de retragism includ alcoolicii, toxicomanii, vagabonții și cei care se retrag în comunități izolate. Retragismul poate fi o adaptare la tensiunea socială, deoarece permite indivizilor să evite atât frustrarea asociată cu eșecul de a atinge obiectivele culturale, cât și presiunea de a se conforma normelor sociale. Totuși, retragismul poate duce la o izolare socială și la o lipsă de implicare în viața socială.

Această adaptare poate fi caracterizată printr-un sentiment de alienare și o lipsă de speranță în viitor.

Rebeliunea

Rebeliunea este o adaptare la tensiunea socială în care indivizii resping atât obiectivele culturale, cât și mijloacele instituționalizate. Acești indivizi nu doar se retrag din sistem, ci încearcă să-l schimbe. Ei caută să înlocuiască valorile și normele existente cu altele noi, creând o nouă ordine socială.

Exemple de rebeliune includ grupurile revoluționare, mișcările sociale și teroriștii. Rebeliunea poate fi o adaptare la tensiunea socială, deoarece permite indivizilor să exprime frustrarea și nemulțumirea lor față de sistemul social existent. Totuși, rebeliunea poate fi periculoasă, deoarece poate duce la violență și instabilitate socială.

Această adaptare se caracterizează printr-un sentiment de revoltă și o dorință de a schimba fundamental structura socială.

Critici la Adresa Teoriei Tensiunii

Deși teoria tensiunii a avut un impact semnificativ asupra sociologiei, ea a fost supusă unor critici semnificative. Una dintre criticile principale este că teoria nu explică pe deplin de ce unii indivizi se angajează în comportamente deviante, în timp ce alții nu. Teoria nu ia în considerare factorii individuali, cum ar fi personalitatea, valorile și experiențele de viață, care pot influența deciziile individuale.

De asemenea, teoria tensiunii a fost criticată pentru că se concentrează prea mult pe sărăcie și pe lipsa de oportunități ca factori principali ai deviantei. Criticii susțin că teoria nu explică suficient de bine devianta care apare în rândul indivizilor din clasele superioare sau din grupuri cu resurse suficiente.

O altă critică este că teoria tensiunii nu explică suficient de bine diversitatea comportamentelor deviante. Teoria se concentrează în principal pe criminalitate, dar nu oferă o explicație completă pentru alte forme de devianță, cum ar fi abuzul de substanțe, comportamentul antisocial sau tulburările de alimentație.

Concluzie

Teoria tensiunii oferă o perspectivă valoroasă asupra relației dintre structura socială și comportamentul deviant. Ea subliniază importanța accesului la resurse și oportunități pentru a atinge obiectivele culturale și sociale. Teoria explică de ce indivizii pot recurge la comportamente deviante atunci când se confruntă cu o discrepanță între aspirațiile lor și resursele disponibile.

Cu toate acestea, teoria tensiunii nu este lipsită de limitări. Criticii au subliniat că teoria nu explică suficient de bine diversitatea comportamentelor deviante, nu ia în considerare factorii individuali și se concentrează prea mult pe sărăcie ca factor principal al deviantei.

În ciuda criticilor, teoria tensiunii rămâne o contribuție importantă la înțelegerea deviantei. Ea ne ajută să înțelegem că structura socială poate influența comportamentul individual și că anumite condiții sociale pot contribui la apariția deviantei.

Referințe

Merton, R. K. (1938). Social structure and anomie. American Sociological Review, *3*(5), 672-682.

Agnew, R. (1992). Foundation for a general strain theory. *Criminology, 30(1), 47-87.

Messner, S. F., & Rosenfeld, R. (2001). Social causes of crime and delinquency. Wadsworth Publishing.

Cloward, R. A., & Ohlin, L. D. (1960). Delinquency and opportunity⁚ A theory of delinquent gangs. Free Press.

Cohen, A. K. (1955). Delinquent boys⁚ The culture of the gang. Free Press.

Sutherland, E. H. (1947). Principles of Criminology. J. B. Lippincott.

Becker, H. S. (1963). Outsiders⁚ Studies in the sociology of deviance. Free Press.

Turk, A. T. (1969). Criminality and legal order⁚ A conflict perspective. Rand McNally.

Durkheim, É. (1897). Le Suicide⁚ Étude Sociologique*. Félix Alcan.